Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de versata, nici destul de inteleapta pentru a privi cu detasare si a accepta faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii ce refuza sa se estompeze, odata cu trecerea timpului. M-am multumit traind aici si acum toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare, am condus repede, am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou. Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati. Si trebuia sa ma intorc la existenta unde lasasem atatea intrebari fara raspuns, ape line, valuri involburate, artificii, nesiguranta, teama, exaltare si dorinta de mai mult. In timp ce cautam un motiv pentru ca intoarcerea mea sa nu fie expresia capitularii in incercarea de a ma descurca pe cont propriu, am inceput un joc de cuvinte . Cu tine.
Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine… Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.
Nu m-a interesat de unde vii si al cui esti, atata timp cat, de fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.
Am ignorat cu desavarsire orice avertisment, ca lucrurile ar putea aluneca pe o panta pe care nu as putea carmi atat de bine incat sa ajung la finish nesifonata. Nu vroiam decat sa ma distrag, sa ma bucur de moment fara a stii cum va arata ziua de maine.
Si am decis sa te vad. Sa aflu daca erai asa cum mi te inchipuiam, vroiam sa vad cum ma privesti cand te oglindesti in ochii mei, sa stiu daca ma va traversa un fior de emotie atunci cand iti voi rosti numele. Vroiam sa simt ca traiesc cu intensitate, si a te cunoaste mi s-a parut cea mai elocventa metoda de a o face. Cu bune si cu rele. Nu aveai cum sa ma dezamagesti, atata timp cat nu asteptam nimic de la tine. Nici macar sa fii tu barbatul acela pe care il construisem in imaginatie, sa iti asumi rolul in care te distribuisem in serile si noptile in care vorbeam de toate si nimic. Dar nu puteam trece mai departe fara sa stiu cine esti.Ne-am descoperit putin unul pe altul, nu suficient cat sa ne tina impreuna, insa prea mult ca sa pot inchide ochii si continua drumul ca si cum nimic nu ar fi existat. Simt ca am murit putin. Nu mult, insa nu stiu cat timp o sa ma mai pot deschide, inainte sa raman ferecata pentru totdeauna pentru tine. Luna noastra de miere s-a incheiat. Poate trebuia sa ne cunoastem mai devreme. Sau mult mai tarziu. Tu renunti la mine si la ce am putea avea pentru ca la randul tau esti bantuit de trecut. Un trecut ce nu va fi niciodata viitor, doar prezent, din cand in cand… Stii asta si este ok pentru tine asa. Stiu ca nu ai vrut sa ma ranesti si iti multumesc pentru 21 Octombrie.M-am luptat sa nu te sun, sa nu te mai vad, am incercat sa imi ascult vocea care ma indemna sa renunt inainte de a incepe sa sufar. In fiecare zi imi spuneam ca este ultima. Dar nu eram convinsa. Nu puteam face din asta un joc de putere, vroiam sa las orgoliul deoaparte. Nu imi sta in fire sa renunt si poate imi doream sa sufar, pentru ca sufetinta este si ea un mod de a simti, mai putin chinuitoare decat a te intreba « ce ar fi fost daca » pentru totdeauna…Te sarut pentru ultima data, ma afund in ochii tai in timp ce facem dragoste, imi las capul pe spate si imi tin respiratia in timp ce imi buzele tale imi alinta gatul. Imi trec mainile prin parul tau si iti mangai chipul.Te simt oftand si iti cuprind mana. Ma rog sa nu observi ca mi-au transpirat palmele intr-ale tale. Acum nu am cuvinte… Ma tragi spre tine si ma strangi in brate atat de puternic incat, pentru o secunda, as putea avea impresia ca nu o sa mai imi dai drumul niciodata. Dar noi stim mai bine…
Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta. Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o secunda.
Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine .. terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt nu am inceput nimic.
Nimeni insa nu va stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul sau. Voi zambi ca deobicei, voi gresi ca de obicei, voi incerca sa repar acele capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul.Pentru ca am invatat ca nu ma pot multumi cu prezentul din cand in cand… Nu stiu unde imi este locul, nu stiu daca voi ramane sau daca voi fugi din nou. In dorinta de a termina cu fantasmele, sunt astazi mai bantuita ca niciodata. De fantomele tale.Acel 21 octombrie nu se va schimba insa niciodata. Va ramane mereu in amintirea noastra. M-am oprit atunci si pentru acea secunda suspendata in timp, am fost cu tine…Si iti multumesc pentru octombrie.
