"… pentru promisiunile pe care nu le-ai ținut
… pentru cuvintele pe care nu le-ai spus
… pentru visele care s-au dovedit a fii iluzii
… pentru timpul pe care nu mi l-ai dăruit
… pentru sentimentele pe care nu le-ai simțit
… pentru ziua de azi pe care nu am avut-o niciodată
… pentru emoțiile pe care le-ai trezit în mine și care m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi
… pentru lacrimile care mi-au curățat sufletul și mintea
… pentru tăcerile dintre noi , care mi-au dovedit că nu suntem suflete pereche
… pentru momentele de rătăcire care te-au îndepărtat de lângă mine, pentru răspunsurile pe care nu mi le-ai dat , pentru că m-ai făcut să te văd așa cum ești în realitate, pentru că mi-ai deschis ochii și inima și m-ai făcut să realizez că de fapt iubeam o himeră."
” Ai știut mereu cum să mă faci să plâng. Cum să tai din mine fără să curgă sânge. Doar suferință. Și lacrimi.
Ai știut mereu cum să mă faci să mă simt ciudată. Rătăcită. Ca și cum dacă m-aș fi îndepărtat de tine eram un nimeni. O umbră care nu merita atenție.
Ai știut mereu cum să mă rănești. Cum să folosești cuvintele împotriva mea, cum să faci să doară fără să schițezi un singur gest.
Uneori, chiar și tăcerea doare. Doare, pentru că unde este tăcere, altădată erau săruturi. Și vorbe calde și pline de speranță.
Ai știut mereu cum să pui sare pe rană. Cum să dai putere cuvintelor astfel încât să sape adânc în sufletul meu. Ai știut să spui povești dar nu ai știut și cum să le transformi în realitate. Și astfel ai căutat vinovați. Iar eu eram la îndemână.
Ai știut mereu cum să profiți de mine. Cum să ai parte de iertarea și înțelegerea mea. Cum să cerșești iubire fără să o dai mai departe.
Ai știut să pari a fi omul de care aveam nevoie, sufletul pereche pe care îl așteptam de foarte mult timp. Doar ai părut. Nu ai știut să și fii.
Ai știut cum să porți masca prefăcătoriei și cum să-ți folosești calitățile cameleonice. Uneori erai bărbatul perfect. Prea bun ca să fii adevărat. Alteori erai un străin cu care nu aveam ce împărți. Straniu sentiment, nu crezi ?
M-am trezit într-un final. Amorțită. Obosită. Cu sufletul făcut bucățele. Cu inima tatuată de amintirile noastre. Cu mintea rătăcind aiurea în trecut. Mi-a luat ceva timp să-mi revin. Să înțeleg care mi-au fost greșelile. Slăbiciunile. Să mă iert pentru timpul pierdut, pentru lacrimile care au curs fără rost, pentru temerile și nopțile pierdute așteptând un semn de la tine.
Ai știut mereu cum să ieși la liman. Cum să fii un supraviețuitor. Ai înotat către mal în timp ce eu mă luptam cu valurile. M-ai abandonat în mijlocul vieții agitate și nici măcar nu pot să te învinovățesc. Dar nici nu te mai pot privi.
Am reușit să pun punct. Pentru totdeauna. La tot ce a fost în trecut, la tot ce am trăit.
Probabil și eu aș fi știut aceleași manevre, aceleași trucuri ieftine pe care tu le-ai și aplicat. Probabil. Însă mă bucur că nu am făcut-o. Lasitatea este calitatea ta, nu si a mea. “
